Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările

duminică, 13 aprilie 2008

Peştele cel mare înghite pe cel mic

M-am apucat, de curând, să citesc din nou. Da ... cărţi. :) Că reviste tot citesc de când mă ştiu ... de la vestita "Abracadabra" de pe vremea când încă mă gândeam "ce să devin când mă voi face mare", până la "Cosmopolitan" în prezent. Recunosc însă faptul că citeam şi cărţi când eram mică, foarte multe poveşti. Eram chiar pasionată. În timp, s-a mai pierdut din interes. Nu agreez să mi se impună să fac anumite lucruri, iar la şcoală, era clar impus să citim anumite cărţi. Aşa că, în semn de "rebeliune", m-am lăsat... :) Oarecum imatur, aş putea spune. Ce contează acum este că mi-am regăsit pasiunea asta, iar în prezent citesc "Cronicile Optimistului" de G. Călinescu, publicistică. Primul articol este, de altfel, foarte "suculent" şi haios. A fost un început bun pentru a mă convinge să citesc G. Călinescu cu mult interes.

Peştele cel mare înghite pe cel mic.

Azi am cumpărat din hală o ştiuca mare şi lungă. Mi-a plăcut strălucirea de lame a solzilor şi, mai cu seamă, botul ei dinţat cu atenţie de bijutier neverosimil de stilizat. Pescarul o luă în mâini şi, cântărind-o puţin, îmi zise:
- Ştiucă grasă, boierule, ia-o că n-o să mai găseşti!
Am luat-o. Pe drum mă gândeam cum s-o gătesc şi mă băteam cu ideea să întreb un amic, tare în gastronomie, ce veştminte culinare să-i facem. Dar, ajuns acasă, observai că starea fiziologică ce se numeşte apetit, şi care trezeşte imaginaţia gastronomică, fusese înlocuită cu un alt sentiment ciudat. Mi se părea că lungul peşte cu solzi argintii e un cavaler japonez cu zale monstruoase şi cască cu capac, din gura căruia se prelinge sânge, sau că mă aflu în faţa unui şarpe strivit în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, mă stăpânea o senzaţie de cruzime şi de fiară.
Nevastă-mea pipăi obstetrical ştiuca de-a lungul pântecelui şi-mi zise ca un medic după examenul somatic:
- De ce o fi oare ştiuca asta aşa umflată şi tare în pântece?
- O fi având icre, mă grăbii eu vesel de un supliment alimentar.
- Aş, icre! Icre pe vremea asta ! replică ea - şi apăsă puţin şalele peştelui.
Un sânge apos şi rece se prelinse dintr-un orificiu - şi atât.
Nevastă-mea luă atunci un cuţit de bucătărie, îl înfipse cu mare îndemânare chirurgicală în abdomenul peştelui, făcându-i o despicătură mare. Apoi, cu mâna, scoase afară atent măruntaiele în aşa fel încât să nu spargă fierea. Un lucru neobişnuit sclipi pe locul operat. Cercetat, cu degetele, ieşi la iveală un peşte măricel, un fel de biban cu cap ţărănos.
- Ai văzut, zice nevasta, de ce era aşa de umflat?
Iar apoi observă numaidecât:
- Ia te uită şi ăsta ce umflat e!
- O fi având icre, dădui eu să interpretez.
Ea nu răspunse nimic şi repetă operaţia de mai sus. Din pântecul bibanului ieşi un fel de chefal cât o scrumbie.
Şi fiindcă şi chefalul părea gravid, nevastă-mea vru să continuie operaţia circulară.
- Opreşte-te, i-am strigat eu. Ce vrei să-mi dovedeşti cu asta? Ştiu. Asta e viaţa. Ne înghiţim unii pe alţii. Lupta pentru existenţă, cum ar zice Darwin sau Schopenhauer? Nu ştiu. Văd însă că înghiţirea unuia nu ajută altuia. Şi că indivizii au doar atâta răgaz cât să se mănânce unul pe altul. Nu existenţa e scopul creaţiei, ci dorinţa de a vâna tipurile şi a le extermina... Pentru că, vezi tu...
- Ascultă, îmi taie apa de la moară nevastă-mea, ce tot baţi câmpii cu filozofia ta? E un lucru vechi de când lumea, şi anume : Peştele cel mare înghite pe cel mic."

sâmbătă, 23 februarie 2008

Cu gândul la vară şi la ... ( Recviem pentru un vis - Hubert Selby Jr. )


Harry şi Marion ... dormiră pe canapea îmbrăţişaţi. Muzica se auzea în continuare, iar lumina veiozei din colţ se împletea cu razele soarelui care pătrundea prin obloanele trase. În cameră se aşternuse o linişte care ignora cumva gălăgia străzilor din Bronx, înţesate de oameni şi de maşini care huruiau, claxonau şi bubuiau. Deşi pielea era acoperită de broboane de sudoare din cauza aerului cald şi umed, continuau să doarmă nestingheriţi şi nepăsători.

Apartamentul, ca şi toate lucrurile din el, părea separat şi izolat de împrejurimi, reflectând atitudinea celor care dormeau. Din când în când mai trecea câte un camion care făcea să vibreze ferestrele, podelele şi pereţii, dar sunetul era imediat anihilat de aerul nemişcat; doar din când în când apărea câte ceva care mai tulbura aerul şi firele de praf care pluteau în lumina difuză a soarelui începeau să danseze, în timp ce aerul se liniştea, în valuri mângâietoare.

Soarele de vară continua să se înalţe şi să arunce raze de căldură deasupra oraşului, iar umezeala puternică înmuia trupurile şi hainele, iar oamenii îşi făceau vânt şi-şi ştergeau feţele transpirate, încercând să supravieţuiască unei alte zile cumplite, în vreme ce Harry şi Marion dormeau îmbrăţişaţi, ignorând realitatea care-i înconjura.