Se afișează postările cu eticheta introspecţie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta introspecţie. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 august 2008

Epilog

Epilog - (figurativ) sfârşit al unei situaţii, al unei acţiuni, al unei întâmplări.

Alte comentarii nu-şi rostul.

joi, 14 august 2008

Giugiuleli pe înserat

Făcusem un aşa-zis pact cu mine însămi, şi anume să nu mai scriu pentru o perioadă bună despre dragoste aici, mai cu seamă despre dragostea dintre două persoane de sex opus şi care să nu fie rude. :) De ce? Pentru că mi-ar fi lipsit cu desăvârşire obiectivitatea şi aş fi dramatizat într-un mare fel. Nu că acum aş fi mai brează, dar... voi încerca să mă abţin.

(...)

Am obiceiul să mă uit foarte des pe geam, chiar şi când stau la calculator (monitorul e în aşa fel amplasat încât dacă îmi "ridic" puţin linia orizontului pot vedea afară perfect). Şi într-o seară, acum fix o lună, am văzut-o pe ea.

Da, vreau să cred că e o "ea". O vedeam de mai multe ori, seara, singură. Astăzi, însă, a venit cu un însoţitor, care, foarte protector fiind, îşi manifesta cu tandreţe afecţiunea. :)


Dacă îl mai văd şi mâine înseamnă că are gânduri serioase cu firava porumbiţă.
Ups, dacă îl sărută data viitoare? :)

miercuri, 13 august 2008

Un popor de haioşi

Ieri am circulat mai mult ca niciodată cu metroul, nu din plăcere ci din absolută necesitate. Însă dacă înainte (mai cu seamă în preajma sărbătorilor, când, chipurile, oamenii sunt mai generoşi) vedeam numai cerşetori de toate mărimile, culorile şi încadraţi în aproape toate categoriile de vârstă, acum mi-a fost dat să văd ceva nou. Iată că românii se mai şi schimbă şi nu se plafonează în binecunoscutul "fraţilor din lumea-ntreagă".

Nu, n-am vazut-o pe tanti aceea care făcea striptease şi care a reuşit performanţa de a fi filmată şi postată pe youtube (deşi nu mi-ar fi displăcut... oops, and I'm a girl :D), ci am fost plăcut surprinsă de un clovn. Da... unul care jongla cu diferite mingi şi popice, îmbrăcat corespunzător şi, de altfel, scoţând şi sunetele corespunzătoare (uuu, aa, ii, o!). :)

După un râs complice cu doamna din faţa mea, ne-am hotărât să îl şi recompensăm pe haiosul care însenina peisajul trist din interiorul metroului. Cei care circulă des, ştiu despre ce vorbesc.

Nu am să intru în polemici de genul "da, dar nu se duce la muncă". E suficient că m-a facut râd. Poate că la rândul lui, are probleme, la fel ca şi cei cu vestitele cartoane atârnate de gât, dar reuşeşte să privească altfel viaţa. Cu mai mult umor. Iar asta e un lucru extrem de important.

O zi bună. :)

p.s. Pentru cei din Bucureşti... circulaţi pe linia Industriilor, dacă doriţi să vedeţi un act de jonglerie şi nu aveţi bani suficienţi pentru a merge la Circ.

vineri, 23 mai 2008

Made for eachother?

Niciun om nu-i perfect, dar există relaţii care, în timp, cu puţin noroc dar cu foarte multă muncă, pot deveni perfecte. Videoclipul următor m-a făcut să îmi reamintesc asta.

miercuri, 21 mai 2008

O lume nouă ...

Scrisă în primul an de liceu, ca răspuns la întrebarea : "Ce-ar fi dacă a doua zi te-ai trezi în cu totul alt timp, cu o nouă identitate si familie?" O exprimare uşor puerilă, cu siguranţă aş scrie mult mai bine acum, dar important e că am râs mult când am găsit foaia într-un sertar, împreună cu alte câteva.

Dimineaţă, ora 9. Mă trezeşte un ţârâit necunoscut de ceas. Mă scol din pat şi nu ştiu unde sunt. Camera este mare, spaţioasă, plină de lux, cu două uşi. Probabil una pentru baie şi una pentru ieşit afară. Ies în balcon şi rămân înmărmurită; maşini de epocă traversează străzile, iar doamnele şi domnii sunt toţi îmbrăcaţi elegant; îmi dau seama că m-am trezit cu mulţi ani în urmă. Încă o dată maşina timpului a luat-o înspre trecut şi nu m-a dus în viitor, aşa cum o programasem.

Mă duc la baie şi mă uit în oglindă. Ce-mi văd ochii? Sunt blondă, cu părul creţ, ochi căprui şi ... cam slăbuţă. Aspectul fizic nu conta pentru mine foarte mult în acel moment, ci mai degrabă să ştiu cine sunt. Încerc să găsesc o geantă sau un dulap cu acte. Într-adevăr, în geantă îmi găsesc actele personale. Mă numesc Panaitescu Monica şi am 27 de ani. Se pare că maşina timpului m-a dus cu câţiva ani înainte, dar la vârstă!

Mă uit prin cameră din nou şi văd nişte valize din piele neagră. Exact în acel moment sună la uşa apartamentului cineva. Mă duc să mă uit pe vizor. O femeie îmbrăcată în roşu şi alb, cu o măsuţă portabilă este în faţa uşii. Deci sunt la un hotel de lux. Deschid uşa şi această femeie foarte amabilă intră în cameră.
- Bună dimineaţa, domnă Panaitescu! Cum aţi dormit în seara trecută?
- Foarte bine, mulţumesc! îi răspund şi eu la fel de politicos.

După ce îmi iau micul dejun, îmi caut prin bagaje pentru a-mi schimba vestimentaţia de dimineaţă şi pentru a vedea dacă nu cumva mai pot afla câte ceva despre mine. Găsesc un album foto, în care mă regăsesc pe mine şi câţiva oameni necunoscuţi, iar pe spatele pozelor numele şi gradele lor de rudenie, în raport cu mine. Găsesc şi o agendă telefonică cu numele unora din poze, printe care şi ale părinţilor mei. Sun să vorbesc cu ei:
- Alo! o voce caldă la capătul firului îmi răspunde.
- Mamă? întreb eu.
- Ce faci, Monica? Cum mai este în Bucureşti?
- Bine ... <încercam să-mi imaginez ce-aş putea face acolo>
- Când te întorci în Sighişoara?
- Curând! îi răspund eu. Sighişoara! Niciodată nu mai fusesem acolo!
- Cum îţi merg afacerile cu hotelul?

La capătul firului se aude sunetul de întrerupt al tonului, până să apuc să îi răspund. Oricum nu aş fi ştiut ... Mă uit prin cameră pentru a mia oară şi îmi găsesc maşina timpului pentru a mă întoarce înapoi acasă.


Probabil că o voi rescrie la un moment dat doar de dragul "visatului", cu mult mai multe detalii, întâlniri, picanterii. Pentru că, nu-i aşa, nimic nu se compară cu imaginaţia "tânărului" la 20 de ani. Interesant e că îmi închipuisem afaceri în turism. Is this a sign?

vineri, 16 mai 2008

Vecinul moralist

A devenit aproape o regulă ca fiecare dintre noi, dragi cetăţeni domiciliaţi în cutiuţele betonate din oraşe, să avem drept "accesoriu" câte un vecin. Dar nu orice fel de vecin, ci unul căruia îi face o deosebită plăcere să vorbească. Mult. Şi tare. Şi prost. Şi la orice oră din zi (că noaptea, din fericire, adoarme, de la prea multă vorbăraie din timpul orelor amiezii).

Pe principiul "dacă nu aveţi, cumpăraţi-vă, că e la modă", nu vă îngrijoraţi, vi-l ofer pe al meu cu cea mai mare plăcere! Vine la pachet cu una bucată schizofrenie acută şi cu sacul doldora de povestioare, începând de la politicieni până la Bivolaru.
"Ferească sfântul" nu râd de el ... dar ce vină am eu că îmi doresc puţină linişte?

p.s. Gesticulează mult. Deh, nici eu nu sunt întreagă la minte ... drept pentru care l-am fotografiat azi. Am respectat, însă, dreptul la libertate şi nu i-am arătat faţa. :)

sâmbătă, 10 mai 2008

Reverie

Evgeny Doga - My Sweet and Tender Beast


Trag jaluzelele, mă aşez pe pat, las ca lumina apusului să-mi coloreze imaginaţia. Cântecul mă face să mă închipui într-o sală de bal (aurită şi cu multe candelabre), îmbrăcată cu o rochie crem, dantelată, având părul ondulat şi învârtindu-mă în ritm de vals împreună cu un bărbat inteligent, arătos şi elegant.

Ador cântecul acesta ... este unul dintre cele care mă ajută să "evadez", măcar preţ de câteva minute.


miercuri, 7 mai 2008

Eu, holul şi o ţigară

Am fumat astăzi. "Eh şi ce?" veţi spune. Cei care mă cunosc ştiu că nu fumez şi că nici nu m-a ros curiozitatea să încerc până acum. Chiar ţineam să menţionez sus şi tare, ori de câte ori aveam ocazia, că nici nu voi încerca vreodată. Ei bine, îmi place de mine că învăţ ceva (aproape :) zilnic. Cel puţin încerc. Astăzi nu, n-am învăţat cum să fumez, ci cum să nu mai spun vreodată "niciodată" (evident, un alt clişeu... se pare că nu mă pot abţine. Dar parcă sună mai bine în engleză :).

Localizare : Holul de la serviciu.
Personaj : O ţigară aprinsă care îmi aterizase în mână (n.a. trebuia să o ţin pentru o prietenă care avea o mică "sarcină" de îndeplinit).
Scena 1 : Aparentă singurătate ... ţigara încearcă să converseze prin idei "glazurate" de fum, să învăluiască şi să acapareze. Fiind o fire "antisocială" în privinţa tagmei noxelor, impun o uşoară rezistenţă.
Scena 2 : Ţigara arde "de vie", viaţa din ea se scurge încet ... însă manipularea continuă. Hotărăsc, astfel, să o ajut să moară mai repede, în chinuri mai uşoare. Impactul este, totuşi, violent.
Generic de final : O criminală, cu un gust amar în gură (doar la propriu :) rânjeşte satisfăcută. Complicele este iertat. ;)

Interesant este însă faptul că fumatul nu m-a tentat niciodată, drept pentru care nu am făcut parte din grupul pufăitorilor din toaletele liceului. Aşadar, nu m-am confruntat nici cu teribilismul (a nu se înţelege că toţi pufăitorii din toalete sunt teribilişti). Doar că mintea ne joacă feste uneori şi curiozitatea îşi face simţită prezenţa în momente în care nu ne aşteptăm. Probabil că nu mă voi apuca de fumat (pentru că nu-mi place senzaţia).

marți, 6 mai 2008

Letargie sentimentală

Sunt obosită. Cu toate acestea nu am de gând să-mi despart degetele din uniunea creată cu tastele de-a lungul celor câteva ore bune care au trecut. Am să înlocuiesc jurnalul de hârtie în seara asta şi voi scrie aici. Nu de alta ... dar nici până acum, în cei douăzeci de ani, nu am reuşit să închei un tratat de pace cu pixul pentru a nu ne mai face rău unul altuia. Eu îl strâng prea tare, el se impune şi îmi anchilozează degetele. Şi cu tastele se întâmplă la fel, dar ele sunt de genul feminin, deci mai subtile. :)

Am avut o stare destul de ciudată în seara aceasta, am fost cuprinsă de o uşoară senzaţie de melancolie. E chiar benefic să trecem din când în când prin aşa ceva, pentru că funcţionează ca un duş rece ... Din păcate, mulţi sunt cei care se scaldă în apă caldă, înspumată şi înmiresmată. S-a întâmplat, cu siguranţă, ca atunci când întâlnim pe cineva pentru prima dată să încercăm pe cât posibil să facem impresie bună. Ma refer în cazul în care chiar ne pasă de părerea persoanei respective, pentru că, evident, nu putem (şi nici nu cred că vrem) să fim plăcuţi de tot norodul. Dar da, în funcţie de tipul relaţiei pe care vrem să o dezvoltăm şi în funcţie de personalitatea fiecăruia, ne dăm silinţa să facem totul bine, sau cum se zice şi în alte cuvinte, "ca la carte". Care carte nu ştiu, având în vedere că în situaţii de genul ăsta nu sunt reguli scrise. Suntem nişte fiinţe care au nevoie de semeni în jurul lor. Avem nevoie de socializare, deci inevitabil, vrem să fim plăcuţi. Cât egoism ... :)

Se întâmplă să găsim şi compatibilităţi, caz favorabil în mod clar. Cei doi egoişti se umflă în pene: "Ce bine îl/o fac să se simtă! E clar, sunt bun/ă la asta!" Şi se umflă şi se umflă ... până se sparg şi fac "Poc!" :) Şi apoi?! Se dezumflă, nu e logic? Şi intră în starea aceea de letargie sentimentală de care pomeneam în titlu (că doar trebuia să aibă o legătură). Conform măreţului Dex (fără de care nu ne putem descurca), letargia se traduce prin : "Stare patologică caracterizată printr-un somn adânc, de lungă durată, şi prin pierderea cunoştinţei şi a capacităţii de mişcare".
Ştim că suntem buni (stabilisem asta înainte să facem "Poc"), deci suntem siguri că şi cealaltă persoană se simte în continuare bine. Intrăm, astfel, într-un somn adânc (sau mai bine zis "obişnuinţă"), de lungă durată (asta după caz, depinde de cât de umflaţi am fost în pene şi cât mai avem până să ne dezumflăm de tot) şi ne pierdem din capacitatea de mişcare (de a face complimente, de a îmbrâţişa cu căldură, de a acorda suficientă atenţie celor care merită cu adevărat).

Este foarte trist. Şi deşi am "încercat" să mă abţin să nu folosesc următorul clişeu, o să-mi permit să-l menţionez, pentru că tocmai de aceea există şi s-au format clişeele. :) Ne dăm seama de ceea ce avem abia după ce pierdem lucrul respectiv. Ar trebui, totuşi, să mai facem câte un duş rece din când în când. Să încercăm să apreciem persoanele care ne sunt aproape, care ne susţin, care ne iubesc şi să le demonstrăm, în schimb, cât de importante sunt pentru noi.

Aveam de gând să scriu într-un mod mult mai dramatic, dar mi-am dat seama că nu are rost să îmi alimentez starea pe care o aveam. Este un subiect important pentru mine, pentru că pun foarte mare preţ pe sentimente şi pe exprimarea lor în relaţiile pe care le am cu anumite persoane. Urăsc momentele când trebuie să mă cenzurez, pentru că nu mi se răspunde cu aceeaşi intensitate şi mă tem să nu cad în ridicol. Nu mă simt ridicol pentru că iubesc, ci pentru că dau cu piciorul unui principiu pe care mi-am promis să nu-l încalc, şi anume : reciprocitatea. Dar probabil că mă voi răzvrăti într-o zi, ca de altfel în multe altele, şi voi striga precum în îndemnul Paraziţilor, "Jos cenzura!", deşi eu voi folosi sintagma cu altă conotaţie.

Ar fi minunat să trăim într-o lume în care să nu ne mai cenzurăm sentimentele şi-n care frustraţii (de toate soiurile şi mărimile :) să cadă pe capete, până la exterminare totală. Voi încheia prin vorbele lui Kravitz (că tot eram la capitolul "citându-i pe cântăreţi") > It is time for a love revolution!

joi, 17 aprilie 2008

Minciună

Il stim cu totii pe baronul Munchhausen, din copilariile noastre (in cazul in care am citit). Daca totusi "it doesn't ring a bell", atunci o sa mai adaug un indiciu. Este cel care inventa tot felul de lucruri, de neadevaruri, adica minciuni. Oare tot el sa fi scormonit in mintile bolnave ale oamenilor si sa conceapa ideea de "drink away your sorrow"? Pentru ca este cea mai mare minciuna pe care ar fi putut-o spune in toata istoria lui de inventat fantasmagorii. Vedeti voi ("dragii babei" :) ), baronul avea mare talent de povestitor si nu ti-ai fi dat seama ca esti prostit in fata, deci ne-a dus de nas pe muuulti (a se citi versurile cantecului "Red Red Wine").

In cazul meu, alcoolul nu are efectul acela "benefic".

Ieri seara, dupa anumite intamplari pe care nu o sa le mentionez aici (pentru ca nu este "that kind of a journal"), am simtit o nevoie maaare sa beau ceva, repede ... si nu apa. Deh, mintea bolnava a oamenilor, cum specificam mai sus. Initial salivam dupa o bere, dar cum planurile luasera o intorsatura dramatica (hihi), n-am mai coborat sa-mi cumpar (in sinea mea "la naiba, pacat ca nu locuiesc intr-un bar"). Asadar, m-am multumit cu sticla de vin din camara, vin tare, de calitate ... "taraneasca". Cand zic tare nu zic "vai Doamne, ce bun a fost", ma refer la senzatiile pe care le ofera in timpul si dupa ce "sorbi" din el. Daca bei direct din sticla (which I did :) ) si daca bei mult dintr-o data (which I also did :) ), ai impresia ca nu poti sa mai respiri. Hmm, probabil ca din neexperienta. Dar nici ca as vrea sa invat sa ma "descurc" cu asa ceva.
Deci am baut ... ca sa-mi "inec amarul". Recunosc, am uitat. Si-atunci veti spune: "Pai si unde e minciuna?!". Fara graba (ca ... stit voi cine :) )! Am uitat din ce cauza ma simt prost si foarte putin (dar numai putin) deprimata, dar n-am uitat ca ma simt asa. Deci, "amarul" ramane acolo, ba chiar se amplifica in cazul meu.
Ameteala a tinut sa-si faca prezenta cu foarte multa rapiditate, degetele se bateau pe tastatura ("Eu vreau litera aia, ba eu pe aia, ba eu pe cealalta"), reusind astfel sa-l amuze pe Vlad, rasul si plansul se bateau si ele, nehotarandu-se cine sa detina suprematia, vedeam pana si "palpitatiile" monitorului iar scrisul se misca mai ceva decat la un prompter, iar chiuveta din baie a primit un nou look pe moment (era foarte in "trend" cu buline rosii pe ea, pentru ca am uitat sa precizez, vinul era rosu ... ). Din categoria efecte benefice > niciodata nu m-am simtit mai usoara ca atunci. Pluteam, in adevaratul sens al cuvantului. Dar nu merita, nici macar pentru asta.

Nu ma mandresc cu ce-am facut, vroiam doar sa va atrag atentia. Don't try this at home. :)

La cat mai multe zile frumoase si cat mai putine neajunsuri!

miercuri, 16 aprilie 2008

Dimineţi halucinante

Mi se întâmplă foarte des să visez lucid, cinci zile din şapte mai exact. Ce înseamnă să fii într-o stare de visare lucidă? Înseamnă, practic, să ai habar că nu eşti în "the real world", deci aruncaţi-vă oameni buni în cap în timpul asta şi nu se va întâmpla nimic rău cu starea voastră fiziologică (I would do it, just for fun :) ).
Dar când mi se întâmplă asta? Nu aruncatul in cap :P, ci visatul... se întâmplă în special dimineaţa când, după ce îmi zbârnâie deja enervanta alarmă în cap, conştientizez că trebuie să mă trezesc. Am o manie însă... obişnuiesc să setez ora de la alarmă cu muuult timp înainte de a trebui să mă trezesc de fapt, tocmai pentru a îmi da senzaţia că am tot timpul din lume pentru a mă pregăti pentru noua zi... în concluzie pot să mai stau să lenevesc în pat şi să încep să visez din nou, conştient de data asta. Mai grav este când uit să îmi resetez ceasul, dar asta este o cu totul altă poveste, care se concluzionează cu " :O nuuuu, unde's pantalonii, periuţa? şoseteleee, geanta! plec.. ahh, la naiba abonamentul, să mă întorc? în papuci cu superstiţiile!" ... :D

Dar trebuie să menţionez că îmi place foarte mult să îmi petrec dimineaţa la mine în cameră. M-am căpătat de curând cu nişte draperii care îmi plac foarte mult, tocmai pentru că prin ele trase, pătrunde o lumină foarte caldă şi îmi "impune" o senzaţie de reverie.

Ca să fie o dimineaţă perfectă însă, ar trebui ca atunci când deschid geamul un miros puternic de măr abia înflorit să pătrundă în cameră, îmbinându-se cu acela de pământ ud. Ar trebui ca atunci când privesc pe geam să fiu surprinsă de culorile pregnante ale florilor care se înghesuie pe lângă aleea de piatră. Ar trebui ca norii să se aşeze în mii de forme cărora să încerc să le dau un sens. Ar trebui ca fluturii să lase în urma zborului pulbere de sclipiri aurii cu care să scrie "Te iubesc". Ar trebui ca vântul să adie usor şi ca soarele să mă facă să mă "supun" în faţa lui, închinzându-mi ochii dar absorbându-i în secret puterea. Ar trebui ca uşa de la cameră să se deschidă şi să-l văd pe iubitul meu întâmpinându-mă cu un buchet de narcise galbene şi cu micul dejun, apropiindu-se de mine, îmbrăţişându-mă şi şoptindu-mi cuvinte frumoase în ureche.

Ar trebui ... să-mi resetez alarma, nu care cumva să mai întârzii la serviciu ... :)