O lume nouă ...

Scrisă în primul an de liceu, ca răspuns la întrebarea : "Ce-ar fi dacă a doua zi te-ai trezi în cu totul alt timp, cu o nouă identitate si familie?" O exprimare uşor puerilă, cu siguranţă aş scrie mult mai bine acum, dar important e că am râs mult când am găsit foaia într-un sertar, împreună cu alte câteva.

Dimineaţă, ora 9. Mă trezeşte un ţârâit necunoscut de ceas. Mă scol din pat şi nu ştiu unde sunt. Camera este mare, spaţioasă, plină de lux, cu două uşi. Probabil una pentru baie şi una pentru ieşit afară. Ies în balcon şi rămân înmărmurită; maşini de epocă traversează străzile, iar doamnele şi domnii sunt toţi îmbrăcaţi elegant; îmi dau seama că m-am trezit cu mulţi ani în urmă. Încă o dată maşina timpului a luat-o înspre trecut şi nu m-a dus în viitor, aşa cum o programasem.

Mă duc la baie şi mă uit în oglindă. Ce-mi văd ochii? Sunt blondă, cu părul creţ, ochi căprui şi ... cam slăbuţă. Aspectul fizic nu conta pentru mine foarte mult în acel moment, ci mai degrabă să ştiu cine sunt. Încerc să găsesc o geantă sau un dulap cu acte. Într-adevăr, în geantă îmi găsesc actele personale. Mă numesc Panaitescu Monica şi am 27 de ani. Se pare că maşina timpului m-a dus cu câţiva ani înainte, dar la vârstă!

Mă uit prin cameră din nou şi văd nişte valize din piele neagră. Exact în acel moment sună la uşa apartamentului cineva. Mă duc să mă uit pe vizor. O femeie îmbrăcată în roşu şi alb, cu o măsuţă portabilă este în faţa uşii. Deci sunt la un hotel de lux. Deschid uşa şi această femeie foarte amabilă intră în cameră.
- Bună dimineaţa, domnă Panaitescu! Cum aţi dormit în seara trecută?
- Foarte bine, mulţumesc! îi răspund şi eu la fel de politicos.

După ce îmi iau micul dejun, îmi caut prin bagaje pentru a-mi schimba vestimentaţia de dimineaţă şi pentru a vedea dacă nu cumva mai pot afla câte ceva despre mine. Găsesc un album foto, în care mă regăsesc pe mine şi câţiva oameni necunoscuţi, iar pe spatele pozelor numele şi gradele lor de rudenie, în raport cu mine. Găsesc şi o agendă telefonică cu numele unora din poze, printe care şi ale părinţilor mei. Sun să vorbesc cu ei:
- Alo! o voce caldă la capătul firului îmi răspunde.
- Mamă? întreb eu.
- Ce faci, Monica? Cum mai este în Bucureşti?
- Bine ... <încercam să-mi imaginez ce-aş putea face acolo>
- Când te întorci în Sighişoara?
- Curând! îi răspund eu. Sighişoara! Niciodată nu mai fusesem acolo!
- Cum îţi merg afacerile cu hotelul?

La capătul firului se aude sunetul de întrerupt al tonului, până să apuc să îi răspund. Oricum nu aş fi ştiut ... Mă uit prin cameră pentru a mia oară şi îmi găsesc maşina timpului pentru a mă întoarce înapoi acasă.

Probabil că o voi rescrie la un moment dat doar de dragul "visatului", cu mult mai multe detalii, întâlniri, picanterii. Pentru că, nu-i aşa, nimic nu se compară cu imaginaţia "tânărului" la 20 de ani. Interesant e că îmi închipuisem afaceri în turism. Is this a sign?